Marius Mihalache - cu tambalul la Scala din Milano

Va inchipuiti cum suna "Ciuleandra" in ritm de bossa-nova? Dar intr-o versiune exploziva, jazz-rock? Marius Mihalache le-a reusit pe amandoua, cantand la tambal. Instrument cu care ataca folclor, jazz si muzica clasica si care nu mai suna asa cum il stie toata lumea, "de la nunti". Tambalul a capatat, sub mainile acestui tanar virtuoz, noblete. - Ai cantat Rahmaninov si Schubert la tambal la Scala din Milano, e un fapt neobisnuit pentru acea scena. Cum s-a intamplat? - Era prin '91, ajunsesem acolo cu un ansamblu folcloric. Habar n-aveam unde sunt, daca e casa de cultura sau altceva, eram un copil. Concertul nostru dura cam o ora, iar cei de la Scala aveau de umplut un spatiu de o ora si jumatate. S-au intrebat: "Ce mai bagam?" Auzisera ca eu cant muzica clasica si au decis sa am un recital. A venit directorul, mi-a spus sa-mi schimb camasa (eram in costum popular) si sa ma duc sa cant ceva, ce stiu eu, juma' de ora. Aveam senzatia ca l-a luat pe primul pe care il intalnise pe culoar. M-am trezit cantand. Tot nu stiam unde ma aflu. Am vazut loje, lume foarte eleganta, dar am crezut ca asa e la Milano. Dupa recital, in traditia locului, artistii stau de vorba, in foaier, cu publicul. Cineva m-a intrebat cum e sa canti la Scala. "Dar ce, eu am cantat vreodata acolo? Poate, intr-o zi, cand voi fi celebru, ma va ajuta Dumnezeu sa ajung la Scala". Pentru mine, Scala echivala cu Marte, cu o cariera asigurata. Abia in clipa in care mi s-a spus limpede unde cantasem mi s-au inmuiat genunchii. Mai bine ca nu mi-au spus inainte de recital, de emotii as fi luat-o la fuga. - Te afli intr-o perioada foarte buna a carierei tale, ai o multime de colaborari si proiecte. Ce-ti mai doresti sa ti se intample, in viitor? - Imi doresc sa scapam de kitsch-urile muzicale, iar lumea sa se indrepte spre arta. Sa simta emotia celui de pe scena, sa-l recunoasca pe cel nascut pentru arta. N-as fi crezut ca voi ajunge sa cant in Romania cu Tandarica, pe stadioane, pentru zeci de mii de oameni. Cantam jazz-fusion pentru un public de dance si hip-hop, in concerte cu artisti amestecati. I-am spus lui Ovidiu: "S-ar putea sa luam bataie..." Reactia a fost nemaipomenita, am comunicat minunat, pusti care pana atunci se agitau, s-au asezat pe jos si au ascultat intr-o liniste deplina. Cand am terminat, au izbucnit strigate, urale, erau in delir. E total gresit sa se plece de la premisa ca publicul roman inghite orice, e incult si stupid. Nu i se da muzica de calitate. Ovidiu si cu mine facem o muzica grea, dar are priza, pentru ca omul simte cand tu canti pentru el. Fiecare ascultator se simte important, chiar daca nu ne poate fredona, in drum spre casa, melodiile. Daca-i dai ceva de valoare, pe langa piese de duzina, va sti sa aleaga. E normal sa existe si muzica de-o vara, de-o saptamana, de trei zile. Dar trebuie sa acordam importanta artei. Spectacolul "Radacini", realizat cu Teodora Enache si Lucian Maxim, a fost creat pe acest principiu: valoare, arta, performanta. A existat o perioada de confuzie in muzica de la noi, trebuie acum sa se sfarseasca. Lucrurile incep sa se aseze. Exista si in alte parti rebuturi, dar valorile sunt protejate printr-un fel de lege nescrisa. Ar fi timpul sa se intample si aici acelasi lucru. Textul integral in Adevarul literar si artistic)