Singuratatea lui Cristi Puiu

u sunt deloc original cand spun ca ma irita tot mai des simplitatea entuziasta cu care este imbratisat unanim "noul val". In literatura, film, arte plastice etc. Cliseele apreciative, caderea pe spate in fata baietilor care "spune pe bune".
Nu sunt un cinefil infocat, dar am vazut cateva filme ale "noului val", care e plin de artisti deranjanti. Sa zicem ca prin mimetism – cate filme minimaliste despre "comunismul meu", "revolutia mea locala", "temele mari relatate de o voce mica si ingenua" va mai trebui sa vedem pana sa
se prinda baietii ca c’est foutu? Eu, cel putin, nu vreau sa vad "Good-bye Lenin" de mai multe ori.
In alta ordine de idei
, nu am nici cel mai mic respect pentru Kusturica, cu atat mai putin pentru largul siaj pe care acesta l-a creat.
Cristi Puiu vs. restul mi se pare o cartografiere corecta a "noului val". Primul are ceea ce se numeste de cele mai multe ori o viziune proprie asupra lucrurilor si asta e definita de cateva lucruri destul de rare: austeritate, directete, gravitate. Seamana, impresionist vorbind, cu un artist neamt postbelic. Nu are glumite soft. Filmele sale
sunt ingrijorator de lipsite de scene haioase. Nu trebuie sa contracareze chestii local-umoristice cu lirisme de ultim prost-gust.
Toate acestea sunt impotriva trendului, urmat de artisticii ludici sau "tineri furiosi" ai filmului romanesc contemporan. A caror apetenta de a face filme la care stiu ca europenii pun botu’ (oh, specificul, oh, minunata diversitate) e ridicola, cand nu gretoasa.
Daca filmele predominante in noul val sunt "veridice" si delicios de feerice (ca orice produs
artistic rural), filmele lui Cristi Puiu sunt firesc sumbre, nedecorative, alienante. Adevarate. z